Mitul Atlantidei

Din cele mai vechi timpuri, mitul Atlantidei - a cărui sursă principală o reprezintă dialogul Critias ieşit de sub pana filosofului atenian Platon - a incendiat imaginaţia filosofilor, a teologilor, a istoricilor, dar şi a celor mai ciudaţi aventurieri.
Descrierile amănunţite din Critias au părut a reprezenta o probă suficient de puternică pentru veridicitatea sa. Cum să te îndoieşti de existenţa unei cetăţi ale cărei obiceiuri, organizare, structură politică şi economică, viaţă religioasă şi spirituală au fost descrise cu atâta minuţie şi plasticitate de Platon? Ori de câte ori citim Critias este suficient să închidem ochii pentru a contempla un oraş fabulos "înconjurat de o câmpie, ce era la rândul ei înconjurată de munţi, iar aceşti munţi se întindeau până la ţărmul mării" şi care avea "o lungime de 3000 de stadii, iar mijlocul ei se găsea la 2000 de stadii de ţărmul mării" (118a)1. ţinând seama de aceste descrieri, întâlnim autori care nu pun nici o clipă la îndoială existenţa Atlantidei; cel mai important pare a fi celebrul filosof neoplatonician Proclos, comentator de marcă al dialogului Timaios. Acesta relatează în comentariile sale cum un oarecare Crantor a vizitat Egiptul la aproximativ 300 de ani după o vizită similară întreprinsă de Solon, legiuitorul Greciei antice. Aici Crantor ar fi văzut, în oraşul Sais, câteva coloane acoperite de străvechi texte, mărturii identice cu cele ale lui Platon, care confirmau existenţa reală a Atlantidei. Tot Proclos e cel care-l citează pe Marcellus, istoriograf ce confirmă existenţa în Oceanul Atlantic a şapte insule consacrate zeiţei Proserpina, alături de care tronau trei insule ai căror locuitori cunoşteau existenţa Atlantidei - consacrată, de asemenea, lui Poseidon. În ciuda unor astfel de "probe", Aristotel nu a ezitat să conteste existenţa istorică a legendarei aşezări, socotind-o o simplă poveste platoniciană menită să susţină posibilitatea existenţei statului ideal descris în dialogul Politeia.
Desconsiderând contradicţiile existente între vechii autori, căutarea Atlantidei reprezintă o pasiune la fel de arzătoare precum explorarea Marii Piramide a lui Kheops sau investigarea vechilor construcţii de la Palenque. Chiar mai mult, uneori se pare că explorarea mărilor şi oceanelor cu scopul de a descoperi insula scufundată e mai atrăgătoare, mai fascinantă decât cercetarea unor situri arheologice palpabile. Din acest punct de vedere putem semnala o anumită similitudine cu explorările menite să localizeze Paradisul biblic în care protopărinţii Adam şi Eva au trăit inocenţa orginară. Înainte de a aborda sursele principale (începând, desigur, cu Critias) sau de a trece în revistă cercetările mai vechi sau mai noi menite să reveleze locul unde s-ar afla Atlantida, este necesar să atragem atenţia asupra unei întrebări care poate fi ridicată constantând febrilitatea dezbaterilor şi căutărilor ce însoţesc mitul insulei scufundate. Cum se explică interesul enorm pe care Atlantida (ca multe alte teritorii mitice nedescoperite vreodată) îl suscită de-a lungul a mii de ani?
Dorinţa de a găsi teritorii ascunse, fie ele reale sau nu, indică prezenţa în profunzimile sufletului omenesc a nostalgiei unei lumi pierdute.

Fiul lui Cristofor Columb, Fernand, în cartea Viaţa tatălui meu, preciza şi el: “Unii portughezi o însemnau pe hărţile lor sub numele de Antilia, deşi nu se potrivea cu poziţia dată de Aristotel. Pe toate hărţile acestora insula se află la aproape 200 de leghe spre vest de Canare şi de Azore, în linie dreaptă. Toţi cartografii aceştia susţineau cu tărie că insula Antilia nu era alta decât cea ştiută în vechime sub numele de Cele şapte cetăţi, unde s-au refugiat portughezii când Spania i-a fost smulsă de sarazinii necredincioşi lui don Roderigo, adică în anul 714 de la Christos… Şapte episcopi au întemeiat pe insula aceasta şapte cetăţi şi, cum nu voiau ca vreunul din oamenii care erau cu ei să se întoarcă în Portugalia, unde fără îndoială că maurii i-ar fi silit să treacă la credinţa lor cea spurcată în Mahomed, au ars toate corăbiile cu care veniseră, până la ultima funie şi până la ultimul căpătâi care ar fi putut sluji la înjghebarea unei corăbii…” Fernand Columb aminteşte că pe vremea stăpânirii infantelui Henric cel Tânăr o corabie a ajuns până în Antilia, iar marinarii au debarcat şi au mers la biserică, unde slujba se ţinea după regulile creştine.

Astfel, legenda Atlantidei ar putea fi interpretata ca un avertisment transmis de-a lungul mileniilor cu privire la nepasarea si la neputinta oamenilor in fata fenomenelor naturale. Asa cum au relevat cumplitele ravagii care au avut loc nu de mult in Oceanul Indian, nu suntem in masura sa controlam aceste forte nici in zilele noastre. Cum ar fi putut sa o faca atlantii in urma cu 12.000 de ani?